Înainte de cei 20 000 km

Update: La concurenţă cu alte sute de comentarii de pe toate cele 100 de bloguri participante, Lavinia Niţă a câştigat un voucher de călătorie de 50 de euro! Felicitări pentru povestea ta superbă!

Mulţumesc tuturor pentru participare! Lista completă a câştigătorilor este disponibilă aici

Pe când înca Cris B. era doar un biet student din Cluj ce visa ce frumos ar fi să vadă lumea, era foarte gelos pe strănii ce veneau cu programul ERASMUS în oraş, avea la specializarea lui de contabilitate, linia engleză, colegi din Franţa, Spania, Portugalia, Belgia, Maroc, Sudan, Italia, China, Republica Moldova, Coreea de Sud, Kazahstan, Polonia, Suedia. Ajunsese să cunoască tot soiul de oameni, cum tot făcea parte din programe de voluntariat şi petreceri, o grămadă de fete şi avea impresia că toate brazilencele şi spanioloaicele sunt superbe şi stiu să danseze senzuale, iar japonezele sunt timide dar perverse.

424297_343052612397569_1205331262_n

Dar soarta îl pregătea să devină un myth-buster, practic testul de bărbaţie în startul unei cariere de super-erou. Aşa se trezeşte că prin octombrie 2016. la cantina facultăţii, sub farfuria cu mici, era un voucher de călătorie pe numele lui, dăruit de Momondo.ro,cu destinaţia Strasbourg. Rolul lui teoretic era să supervizeze ca şi client misterios practicile de turism performant şi politică făcută pentru ceţăţenii UE, cel puţin aşa părea la prima vedere. Începuse să intre la bănuieli când alfă că Florin G. şi Stefan I., doi tovarăşi de studenţie îl vor însoţi la Strasbourg.

Se îmbarcă în autocar, îşi lua o carte foarte groasă denumită “ Voyage to the heart of Europe” pentru documentare, dar mai mult pentru a adormi, să nu apuce să i se facă rău. Era exprimentul suprem pentru fobia lui, aproape 48 de ore fără să socializeze cu răţuştele, începutul părând promiţător, trecuse de Oradea şi era aproape să intre în Ungaria fresh.

14670771_1137747322928090_7320282384659509686_n

Întâmplarea face ca un călător din autocar să se fi îmbătat prea tare şi astfel toţi au fost scoşi, sa treacă prin filtru. Contextul totuşi părea convenabil pentru unii, aerul rece îi încânta nările lui Cris B. şi asta nu e tot. Cum se tot chinuia el să dezactiveze datele mobile, ca să nu facă cost suplimentar, Romina V., o maramureşeacă ocoşă, îi sare în ajutor. Dar Cris a rămas blocat, practic rămăsese şi la propriu şi figuri fără mobilitate, fiind răpit de acel zâmbet natural, ce făcea imposibil pentru contabilul din el să evalueze frumuseţea ei, era de nepreţuit!

Noaptea trece, treaba merge, la un popas, Cris B. mai loveşte încă o dată jackpotul şi are şansa să o cunoască pe Ana, cu care socializase îndelung pe net. Eroul nostru deja se simţea mai zmeu ca şi Chirilă. Pe autocar are şansa să-l cunoască pe Alex, un reputat jurnalist politic, însoţit de Iulia, probabil top-modelul cu cel mai rotund şi bombat decolteu pe care l-a văzut Cris B. în viata lui şi credeţi-mă pe cuvânt că statisticiile întăresc ipoteză lansată. După vreo 20 de ore autocarul trece graniţa naturală din Germania şi Franţa, ţinută de vestitul Rhin, iar eroul nostru este pregătit să sărbătorească cea lungă călătorie din viaţa lui cu autocarul şi prima în care nu avut avut nici o problema cu o fobia de care se pare că scapase pentru totdeauna.

Ajunşi la un hotel din Lingolsheim, din zona metropolitană a Strasbourgului, unde un receţioner pe nume Abdulah Francois, ce părea destul de ciudăţel îi întâmpină. Seara, la o petrecerea organizată pentru teambuilding-ul grupului, recepţionerul este răpus de puterea magică a horincii de Maramu’, transformându-se într-o bestie teroristă arabă. Acesta s-a înfuriat şi si-a chemat pe toţi conaţionalii săi din cartier pentru a pune la punct petrecăreţii ce au murdărit paharele cu vin:)) Este apelată poliţia locală, care în momentul în care au auzit cuvintul arab au trimis direct forţele speciale! Recepţionerul a fost încătuşat temporar şi urcat în dubă, dar acesta în nebunia lui a încercat sa fugă, fiind aruncat din în dubă, a recepţionat bara în cap şi a trecut pe modul sleep :))

A 2-a zi toată lumea era destul de agitată, numai Criss B, Florin G. şi Ştefan I. erau gaşca chil, că ei adormiseră cu mult înainte ca lucurile să degenereze, Cris B. îşi amintea ca la momentul în care a vrut să se retragă în cameră, a fost somat de Abdulah Francois ( se pare că actele lui erau false şi defapt îl chema Ibrahim Tutuku ) să iasă afară, dar Cris B. era mult prea dornic de somn şi i-a recomandat într-un stil alfa să ia mâna de pe el, exact cum văzuse în fimele ălea de gangsteri.

14937365_1141707202532102_1492848446158451397_n.jpg

Treaba se aşează pe drumul spre Parlamentul European, unde gaşca băieţiilor chill îşi face un binemeritat şi inegalabil selfie, Cris B. acordându-i totuşi prioritate Rominei ca răsplată că l-a scos din dilema costurile suplimentare generate de roaming. În actul acesta intră şi Tudor, un tânăr fizician-arhitect, urmaş al inventatorului călătoriei în timp.

14702345_1141707679198721_3189949567179396865_n.jpg

De aici, Cris devine interesat de subiectul călătoriei în timp, fâcând un plan cu Tudor că într-o zi când au timp liber, gen să nu aibă seminarii sau laboratoare, să se întoarcă în timp şi să scape lumea de nazişti, căci Strasburgul aducea mai mult a Gemania, decât a Franţa, mai ales cu soldatul cu automata, ce păzea Catedrala Notre-Dame. Aşa că cei doi bravi visători semnează un tratat pentru un business de călătorie în timp, ce urma să fie ratificat la revenirea în ţară şi înapoi în timpul Alsaciei naziste. În sprijinul iniţiativei vine şi Andrei, şefu’ studenţimii, care îşi asumă rolul de recrutor de soldaţi pentru a putea ţine piept lui Hitler.

14908371_1141707445865411_5752890358608666616_n

Vizita de lucru la Parlamentul European nu a fost lipsită de peripeţii, Cris B. luând cuvântul în plină şedintă a comisariilor europeni, unde a propus ca toţi europenii să cumpere cartofi şi ceapă doar din România, cu pâine. Bineînţeles că la ieşire a fost întâmpinat cu proteste de o serie de ghanezi ce l-au acuzat de lobby neloial. Şi-a încercat şi Cris B. abilităţile diplomatice dar şi-a dat seama rapid că partea de agent sub acoperire i se potriveşte mult mai bine.

Cris nici nu a scăpat bine de proteste şi apostrofări, că se alege cu un găinaţ pe umăr de la un porumbel voiajor, ce părea că forma un mesaj, dacă nu avea net, se pare că s-au găsit metode prin care Agenţia să îl contacteze. Trebuia să ajungă în vârful Catredalei Notre-Dame pentru se întâlni cu un Bibliotecar, acesta având asupra sansa un raport despre indiciile unde s-ar putea găsi Elixirul Vieţii Fericite.

Se grabeşte spre catedrală, dar în fata lui era Ibrahim Tutuku, care probabil evadase de la poliţie. Singura soluţie era să intre în cel mai apropiat magazin de suveniruri şi să se tot uite după chestii până trece pericolul. Şi iată ca eroul nostru a fost convins de un vânzător să achiziţioneze un breloc, după o negociere dură, la sânge, Cris fiind un combatant tenace în situatii de 1 la 1.

14054063_1162323810470441_6840452612971480586_n

Grupul îl prinde din urmă pe Cris şi ca să nu îi pună şi pe ei în pericol, el se comportă natural, acceptând să meargă pe străzile cochete pline de bijuterii şi patiserii rafinate, de tip gourmet şi pară cât mai interesat şi cooperant. Ca să intre în joc, chiar se îngrămădeşte şi el, într-o sesiune ad-hoc de selfiuri, pusă la cale de Roxana şi trupa de Maramu’.

14591821_1141710625865093_155776885175567928_n

Aproape că uită cu totul de misiune, când întâlneşte o trupă de lăutari români instrumentişti, ce cântau în centrul oraşului muzica autentică tigănească, ce orchestrau o armonie ce mergea direct la inimă, spre deosebire de porcăriile de manele, promovate în media de can-can. Deodată o umbră masivă şi o reflexie ce părea cunoscută, se zărea în telefon, din spate, era clar că se apropie inevitabil, Ibrahim. Cris dă să riposteze din prima cu un sucker punch, dar se opreşte în ultima clipă, era doar un vânzător insistent de selfie stick-uri.

Grupul decide să meargă către catedrală şi deja grijile lui Cris prindeau roşeaţă pe tâmpla sa. Şi ca totul să fie perfect, iată că de îi este frică nu scăpă şi Ibrahim se zărea în depărtare. Repede, Cris convinge o partea din gaşcă să se urce în căluţii din parcul de distracţii, pentru ei era aşa de fun, dar pentru Cris era doar să mai treacă încă o dată de primejdie.

Cris răsuflă uşurat şi continuă drumul spre Catedrala Notre-Dame. La intrare soldatul în întreabă pe Cris dacă nu ştie un expert în fotografii panoramice verticale. Eroul nostru râmâne tablou şi se plimbă puţin să încerce să desluşească semnificaţia întrebării, Cris lucra în market research, dar nu mai avuse ca tema fotografia, mai ales cea panoramică verticală. Între gândurile lui, iată că din nou se amestecă Ibrahim, care era foarte aproape de el, numai că era întors cu spatele. Lui Cris nu-i venea în minte nici soluţie, până când un artist stradal îi face un semn discret să vină spre el. Acest caricaturist pocneşte din creion de 3 ori, sufla un curcubeu de culori şi preţ de 10 minute Cris B. arăta în realitate exact ca personajul din opera.

14581450_1141709662531856_1150320809753865516_n

Pentru doar 10- 20 euro, Cris avea să scape cu viaţă ca prin urechile acului şi bonus să înfăţişeze preţ de minute avatarul la care a visat mereu. Şocul acestei experienţe îi leagă neuronal ideile şi îşi dă seama că Bibliotecarul avea să fie în vărful Catredralei Notre-Dame, iar intrebarea era parola de acces la dosar.

În sfârşit era cazul să îşi ia inima şi plămânii în dinţi şi să urce sutele de trepte până la vederea panoramică din vârful Catedralei Notre-Dame. Ajuns acolo, întreba pe toată lumea disperat, în toate limbile, nu îl bagă nimeni în seamă, până când apare Alex, jurnalistul politic, ce se oferă voluntar să îi facă poza. Cris redevine foarte entuziast, nu era stare să stea liniştit la poza, îl tot întreba pe Alex de misiune, Elixir, acesta dădea din cap, se prefăcea că ştie, crezându-l nebun.

14915444_1141708292531993_1958780763791234207_n.jpg

Chiar când deja se apropia o furnună puternică, Alex cade lat, sedat de surpriză: Ibrahim! Acesta îi pune cuţitul la spate lui Cris, obligându-l să meargă în cel mai înalt turn. Acolo Abdulah îi dezvăluie că numele lui defapt e Vasile, triplu agent spionaj româno-arabo-francez. Pentru Elixirul Vieţii Fericite se pare că nu avea nici un document, însă îi dezvălui că Aperitivul Vieţii Fericite se află pe harta oraşului, pornind la punctul actual, trebuia să se ia după briza de pizza alsaciană. Abdulah mai vroia să-i precizeze ceva, în sensul că să aibe grijă la… dar apare soldatul chemat de turiştii ce se speriaseră, că-l văzuseră pe Alex leşinat, el fâcându-şi datoria şi ucigându-l pe loc, pentru a nu-şi strica acoperiea şi implicit să pericliteze misiunea, deşi cel mort era vărul lui vitreg…

14910522_1141710595865096_7722162359364065223_n.jpg

Cum tuturor le era foame şi vremea era tot mai aprigă, grupul înaintează orbeşte spre restaurantul propus, fiind intrigaţi şi pofticioşi după specialitatea sugerată de Cris B. Ajungi acolo au comandat pizza alsaciană, care era defapt o pizza normală, doar că formatul ei era diferit, mai subţire si cu dimensiunile şi subţirimea unei fâşii de hârtie. Ospătarul îl întreabă pe Cris dacă doreşte un vin rose al casei foarte dulce, făcut dintr-un cupaj de vin roşu sec şi vin alb sec. Dacă tot nu i-a ieşit misiunea, eroul nostru s-a gândit măcar să fie YOLO şi să se cinstească cu noii tovarăşi câştigaţi. Toată lumea a fost extraordinar de încântată de vinul gustat şi au încercat să-l tragă de limbă pe ospătar pentru a dezvălui  reţeta.

14563366_1138477922855030_3526347409888812989_n.jpg

Într-un final, când sticlele au fost servite, acceptă să dezvăluie doar numele soiului de vin: Aperitiv al Elixirului Vieţii Fericite. Ochii lui Cris se fac cât cepele şi încearcă să folosească capacităţile de hipnoză şi de citire a gândurile dobândite în viitor, în episodul din Japonia. Ospătarul leşină, epuizat de suprasolicitarea creierului, dar pe spatele notei de plată, Cris descifrează mesajul scris într-o limbă veche: “Locul ideal, cantităţiile potrivite, oameni speciali, YOLO!”

Cris se scuză elegant dar rapid, că trebuie să ajungă mai repede la hotel şi nu mai poate să rămână în oraş. Din păcate, mai târziu a fost de negăsit…Legenda urbană spune şi azi că el a dispărut cu o barcă în văzduh alături de o franţuzoaică nemernica şi o nemţoaică  blondă…

14632866_1141706885865467_2061340226336257583_n

Epilog

Competiţia Spring SuperBlog 2018 ce a generat cadrul acestei poveşti, oferă şansa cititorilor ce adaugă comentariu cu cea mai frumoasă amintire de călătorie personală, la acest articol, să câştige un city-break de 500 euro sau unul dintre cele 5 vouchere de călătorie în valoare de 50 euro.

Ca şi pont în redactarea comentului orientaţi-vă în funcţie de următoarea grilă:

  • Respectarea temei – 20 puncte
  • Creativitatea și originalitatea – 40 puncte
  • Corectitudinea gramaticală – 20 puncte
  • Coerența și fluența textului – 20 puncte

De luat în calcul este că vor fi luate în considerare de către juriu toate comentariile de la toate articolele concurente, nu doar al meu.

Termen limită pentru comentarii: vineri, 16 martie 2018, inclusiv (până la ora 23:59)

Advertisements

13 comments

  1. Pentru mine cea mai frumoasă amintire dintr-o vacanta care mi-a rămas întipărită în minte este ceea ce am văzut în America -Seattele, este exact că și în filmele americane…căsuțe frumoase cu gard alb ,flori si o curățenie impecabila peste tot, nici macar praf pe pantofi nu se găsești acolo comparând cu ce este la noi e minunat. Tot ce am văzut acolo m-am marcat este așa frumos că nu poți să descrii in cuvinte. Va doresc tuturor să aveți parte o data în viață să vedeți America partea frumoasă.

  2. Asteptand banala surpriza de maine, gandul meu era in alt oras, mai bun, la fantezii de autorealizare care nu puteau sa devina realitate. La nenumaratele invitatii a unui prieten sa ma alatur unei echipe de consultanti care o conducea, ce-I drept in Cluj, situatia imi oferise sa-I fac pe plac. Adevarul e ca in secret si eu urmaream acest job si in acelasi timp sa evadez din orasul meu natal.
    Trenul, ca de obicei ma tinea treaz cu zgomote puternice, ca de obicei. Si nici posibilitatea unui nou inceput in alt oras nu ma putea ferii de cele 7 ore de plictiseala. Icerc sa ma culc.
    Dimineata ma trezesc, tot pe tren, dar aproape de cluj..
    Intr-un final cobor in statie si ma indrept catre rezidenta temporare la care fusem invitat, a aceluiasi prieten ce ma invitase la interviu. Dupa ce luam micu dejun ne indreptam amandoi spre sediul firmei unde el lucrase si, cu putin noroc, si eu.
    Dupa ce interviul se incheiase, primesc un telefon de la verisorul meu care lucrase pe camion, care imi zice ca e aproape de Cluj, mai are o oprire si se intoarce, si daca vreau sa vin si eu.
    Cu unele retineri, care le trec cu vederea ca de obicei cand vreau ceva ma intriga, accept.
    Punctul de intalnire esa la iesirea din oras, dar schimband 2 troleibuse estimez ca pot ajunge.
    Cum terminasem apelul ma indrept spre statie, schimb cele 2 troleibuse si alergand ultimii cinci-zeci de metri, ajung pe camion.
    Parasim orasul trecem prin judetul alaturat, pe langa depozitul principal a unui mare lant de supermarketuri, si ajungem la un depozit unde trebuia sa schimbe incarcatura si sa ne intoarcem.
    Depozitul fiind pazit, paznicul deschide usa de pe partea pasagerului, partea mea, si zice ca trebuie sa raman la poarta.
    Ma dau jos si ma uit in jur. Depozitul era ingradit cu pereti de beton vopsiti cu interes, multe masini parcate, dar ceva nu parea sa fie in regula. Totul era pe langa un drum asfaltat, chiar prea bine, totul era curat dar atat. Un depozit plin de muncitori ocupati pe un drum atipic asfaltat, pentru Romania, si atat, restul campie. Banuiesc ca e o ruta frecventata de camione doar pentru acest depozit, cred ca unul mare, dar bine, astept…
    Dupa o ora, in care tot felul de sentimente paranoice imi trec prin cap: sunt departe de casa, nu stiu exact unde sunt, nu am baterie la telefon, totul e pustiu, nu am doar esentialul cu mine… incep sa ma intreb daca asta e cea mai “adevarata” aventura din viata mea.
    Intr-un final camionul de lucru a varului meu, plecam spre cluj, iar dupa aceea eu iau trenul inapoi spre orasul meu natal.
    Dupa ceva timp primesc raspunsul mult asteptat, de la interviu, din pacate cu un raspuns neativ.
    Pai,… nu am obtinut jobul da am ramas cu niste amintiri de neuitat, care m-au facut mai puternic.

  3. Amintirea mea este legata de calatoria facuta in Grecia, in urma cu 4 ani. Totul este foarte frumos, casutele albe,dar nefinalizate ne trezeau intrebari legate de ce anume se intampla acest lucru, iar ghidul explicandu-ne in parte istoria fiecarui oras. Mi-a ramas intiparit in minte o vale superba, de un verde intens,unde curgea agale un rau repejor, iar poveste copacilor de un verde intens era legata de un tanar indragostit care s-a sacrificat pentru iubire , iar zeii in cinstea lui au facut acea vale,care este vesnic verde,iar raul este sibolul iubirii neimplinite. Grecia este o bijuterie arhitecturala, manastirile Meteore sunt ceva nemaipomenit, ceva ce numai in povesti poti vedea si te minunezi cum anume au fost contruite si cum reusesc totusi calugarii sa supravietuiasca acolo. Recomand cu mare drag oricarui turist sa viziteze Grecia! Este foarte frumoasa,mancare foarte buna, istorie bogata, muzica buna. Este o combinatie de tot ce ai nevoie pentru o vacanta perfecta.
    Ps: neaparat sa gustati sosul tzatzichi, ca nu se compara cu nimic.
    Va doresc calatorie placuta si vacanta frumoasa in orice colt al lumii veti calatori! Profitati de vreme, peisaje, vizitati locuri interesate ca poate nu v-a mai fi a doua sansa.

  4. Cea mai frumoasă amintire de călătorie pe care o păstrez nu numai în cap ci și în inimă este când am fost pentru prima dată în Spania, într-un orășel mai micuț și anume, San Sebastian.
    Toată aventura noastră, am fost cu logodnicul cine acuma îmi este soț, a început în aeroport unde m-au cuprins emoțiile, deaoarece urma să zbor pentru prima dată cu avionul acesta avea o durată de 5 ore si o escală în Munchen. Am trecut cu brio de prima parte a zboruli, atunci încă neștiind ce ne așteaptă în aeroportul din Germania care era imens. Trebuia sa găsim terminalul de unde luam următorul zbor. Acesta era într-o altă clădire unde am ajuns cu un mini metrou. Norocul nostru era timpul care a stat de partea noastră deci am avut suficiet ca să ajungem la terminal și să savurăm și o cafea.
    După ce am ajuns la destinația mult așteptată ne-am grăbit să vedem marea deși era un pic noros noi tot am intrat puțin cu picioarele în apă.
    Următoarele zile am avut parte de vreme frumoasă așa că zilele ne treceau cu plajă dimineața și câteodată după masa, între două sesiuni de plajă vizitam orașul, iar seara ieșeam pe plajă la focul de artificii, deaorece am prins și cateva zile din Fiesta.
    M-am îndrăgostit de San Sebastian pentru că are o arhitectură minunată, îmbină armonios modernul cu elementele antice ale acestuia, are zone de natură neatinsă .
    Abia aștept să reîntâlnesc acest oraș si să-l descoperim în continuare. 🙂

  5. Doar ce m-am intors din Londra, Anglia, insa cred ca mi-am uitat inima acolo. In fiecare locsor vizitat lasam cate o bucatica din ea, poate asa o sa imi regasesc mai usor drumul catre toate, asemenea lui Hansel, cu firimiturile..
    Zborul catre Anglia a fost si primul din viata mea deci, pot spune ca aventura mea a inceput in taxiul care ma ducea catre aeroport. Am ajuns acolo cu inima cat un purice si cu ochii cat cepele; nu dormisem toata noaptea, se intelege, eram prea emotionata.
    Odata ajunsa in Londra, m-am bucurat nespus ca vremea a tinut cu mine, plouase torential cu o seara inainte, la fel si in dimineata in care am plecat din inima Angliei, asa ca ma consider o norocoasa.
    Pe fata mea se vedea ca sunt turista, aveam acea “sclipire de turist prostut si enervant” in ochi, erau atatea de vazut si atat de putin timp! Nu mai fusesem intr-o tara si oras strain pana atunci si era de parca atunci deschisesem pentru prima oara ochii, parca ei se nascusera a doua oara; in acelasi timp, s-a nascut si dorinta mea de a vizita cat mai mult din lumea asta. Nu am fost niciodata o impatimita a calatoriilor, cel putin nu in afara tarii, poate pentru ca nu stiam ce minunatii pierd dar, din ziua in care am calcat pamantul englez, am stiut ca trebuie sa o fac cat de des pot, ceva din sufletul meu imi cere de atunci sa nu mai stau pe loc, iar ochii, au devenit foarte lacomi, vor sa vada cat mai multe, plamanii cer aer “nou”.
    Drumul de la aeroport spre Stratford unde eram cazata eu, l-am parcurs prin niste suburbii absolut superbe, toate strazile erau foarte curate, toate casele ingrijite, la fel si micile lor gradini, exact ca in filme.. Eram rupta de somn, mi se inchideau ochii, insa ma incapatanam sa nu adorm pe parcursul drumului, era totul prea frumos in jurul meu pentru a pierde timpul intr-un mod atat de inutil – dormind.
    In centrul Londrei, simteam ca inima imi galopa si nu imi doream sa o stapanesc, parea ireal locul acela si am simtit ca merita sa explodeze de fericire. Efectiv ma simteam ca un copil in dimineata de Craciun, nu as fi vrut ca ziua aceea sa se termine vreodata.. Insa, s-a intamplat. Pentru ca timpul trece, insa nu ar fi trebuit, nu era corect – Big Ben-ul era in reparatii deci, timpul trebuia sa stea pe loc, nu?! Din pacate, nu.
    Nu am gasit-o pe regina la Palatul Buckingham, in schimb am dat peste cele mai adorabile si sociabile veverite, in parcul din fata Palatului. Daca aveai bunatati si le chemai la tine, veneau si iti “ciuguleau” din palma.
    Noaptea, Londra e cu totul altfel; atatea lumini nu mai vazusem niciodata, intuneric nu a fost, doar lipsea lumina naturala. Cred ca era partea mea preferata, pentru ca mai scapam de agitatia provocata de sutele de mii de oameni care, asemeni mie, “bantuiau” strazile cu ochii si inima pline de dorinta.
    Ajunsa inapoi acasa in Romania, mi se pare ca am visat prea frumos si astept cu nerabdare noaptea, ca sa pot sa ma intorc in acel vis.

  6. Una dintre cele mai faine experiente petrecute in strainatate este din primul an de master.
    Dintotdeauna mi-a placut sa calatoresc, avand de mica oportunitati diverse in acest sens. Acum ca va este clar contextul in care am trait, sa nu va fie de mirare cand va spun ca anual raspund cu “DA” fiecarei ocazii pe care o am de a ma expune a cel putin trei culturi straine. Si mereu o fac cu entuziasm, curiozitate si bucurie!

    In iulie, 2015, m-am urcat in tren si am plecat in Ungaria, fiind acceptata la un curs pe tema dezvoltarii personale, numindu-se Improve your impact II. Am ajuns la 100 de km de Budapesta, intr-o cabana inconjurata de multi copaci, dintr-un satuc linistit si micut, incomparabil cu zgomotul si agitatia din Bucuresti. Au fost participanti din mai multe tari, fiind cam 4 reprezentanti din 8 tari, insa nu conoateam pe absolut nimeni, nici macar pe celelalte romance, dar asta facea experienta sa fie si mai palpitanta. In fiecare zi aveam diverse provocari care ne scoteau din zona de confort, insa cea mai “provocatoare provocare” a fost cea de outdoor. Mai exact, am fost impartiti in grupuri diverse, astfel incat sa nu fim doua persoane din aceeasi tara si fiecare echipa a primit cate o bicicleta si o foaie cu 20 de provocari, avand obligatia de le indeplini pe masura ce calatorim din sat in sat, urmand ca peste doua nopti sa ajungem iar la cabana de la care am plecat. Printre provocari aveam: sa apari pe prima pagina a unui ziar local, sa iti razi o parte a corpului, sa canti cu un cor in fata a minim 20 de persoane, sa opresti curentul intr-un spatiu public, sa inchiriezi legal un cal, sa imbratisezi o oaie, sa ajuti o batranica la curatenie, sa ajuti la pregatirea cinei intr-o casa clasica, etc. In capul meu se auzeau intrebari precum: “Unde o sa dormim? Ce o sa mancam in aceste zile, de unde stim cum ajugem in satele in care trebuia? Ce? Cum? Daca..? Daca ne ratacim? De ce m-au intors din drum si mi-au zis sa imi iau asigurarea medicala? Ce vrea sa insemne asta? Ce-a fost in capul meu sa vin aici? Na, Lavinia, asa iti trebuie daca te arunci cu capu’ inainte! Sa te vad acu’ ce faci?!”

    Si pentru ca nu era destul, organizatorii ne-au luat telefonul, banii, buletinul, hainele, lasandu-ne rucsacul gol! Nu aveam voie sa interctionam cu alta echipa si nu aveam voie sa intram in cabana daca nu aduceam dovezi pentru fiecare provocare realizata. Nici macar cu doua bluze pe noi nu aveam voie, fiind obligati sa renuntam la una dintre ele. Na, poftim! Irlandezul din grupul meu a zis ca o sa fie “cool”, o sa avem ce sa le povestim nepotilor nostri. Nu va puteti imagina ce moracanoasa eram! Eu care sunt obisnuita sa organizez, sa am totul sub control; atunci cand plecam pe munte in facultate, imi faceam lista cu ce sa imi iau in rucsac, sa ma asigur ca am tot ce imi trebuie, chiar daca ma intorceam seara acasa, ma gandeam la ce ar putea avea nevoie prietenii mei in excursie si luam eu pentru ei tot ce imi trecea prin cap. De fiecare daca imi ingreunam inutil bagajul cu cel putin 30 de lucruri, dar eram prea incapatanta sa renunt la ele, amagindu-ma mereu ca poate de data asta imi vor fi de folos. Si uite ca de data asta trebuia sa ma descurc cu..nimic! Ba chiar sa mai si ajung in sate de care n-am auzit in viata mea, eu care nu ma orientez in spatiu deloc, intreband oamenii de pe strada care habar n-aveau sa vorbeasca in engleza.
    Ei bine, sa va zic cum am indeplinit sarcinile, cum am mers cu bicicleta pe ploaie enorm de multi km, cum am mancat numai fructe din copaci, dar si cum am mancat cea mai buna mancare ever, o specialitate de-a lor a carei denumire nu mi-o amintesc.

    In prima zi am mers intr-o biserica si ne-am dus in primul rand, stand cumintei cu capul in jos, nu intelegeam nimic din ce vorbeau acolo, dar ne-am ridicat in picioare pentru a canta impreuna cu corul “Aleluia, aleluia”, si astfel am indeplinit sarcina de a canta cu un cor. O colega, fiind racita si neavand cu ce sa isi stearga nasul, a furat un sul de hartie igienica din casa unui localnic care ne-a permis sa-i folosim toaleta. Apoi seara, am ajuns intr-un sat in care era o petrecere. Incercand sa aflam unde suntem, sarbatoritul ne-a invitat sa dormim pe teresa dansului, iar pe mine si pe celelalte fete ne-a invitat in casa, unde e “very beautiful and nice bed!”. L-am refuzat respectuos si I-am multumit, spunandu-i ca preferam sa ramanem cu cei din grupul nostru. A doua zi a fost extrem de lunga si foarte obositoare. Ne-am ratacit si am mers in cerc fara sa ne dam seama. O batranica s-a oferit sa ne ia cu masina ei pana in satul urmator, dar cand ne-am urcat toti in masina, i s-a oprit motorul! Dupa un ras isteric, ne-am dat toti jos si am impins masina, iar dupa ce a pornit, nu ne-am mai urcat in ea, lasand-o pe batranica sa ajunga cu bine acasa.

    Pe parcursul zilei, am rezolvat si restul de sarcini, insa seara nu am gasit niciun loc in care sa dormim, asa ca am dormit sub un pod, preocupati sa nu ne gaseasca politia, pentru ca nu avem voie sa dormim in locurile publice, riscand o amenda sau chiar celula pentru o zi.. Minunat! E mult spus dormit, pentru ca n-am putut inchide un ochi toata noaptea… Daca ar fi stiut tata unde a dormit fata lui, ar fi trimis in urmatoarea secunda o echipa de soldati sa ma ia de acolo! Dar nu stie nici acum de experienta din acea seara..

    In cazul in care va intrebati cum am ajuns pe prima pagina a unui ziar local, raspunsul e simplu: am gasit o oferta a unui ziar din localitatea respectiva, l-am pus sub picioarele mele si astfel am aparut pe prima pagina a unui ziar local. La propriu!

    Hehe, a fost cea mai frumoasa experinta din viata mea! In trei zile si doua nopti, am capatat un bronz misto, am slabit vreo 7 kg, mi-am tonifiat muschii si am invatat ca ma pot bucura de viata cu extrem de putine lucruri materiale.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s